ALMOST...

I almost saw you... I felt you as I've been feeling you for the past year, surrounded by that inexplicable aura, that makes me shiver... I knew you where somewhere close to me... as I have known it the night you stopped in front of my house, as I have known it, the day I crossed the street in front of your car... I can feel you inside every dream of mine... inside every fantasy, inside every rain drop that falls over... That invisible wire that links us, indestructible, just like our own thoughts, makes me know how far far means to you, makes you know how beautiful beautiful is too me... How can two people that have never stood in the same place see things just the same? How can we feel things just as we where in the same spot at the same time? I keep thinking that ours is the story of Beauty and the Beast... Or the one of The Ghost at the Opera... just without the meeting... just without the actual breathtaking moment when you realise you breathe the same air... you look at the same light... you feel the same wind and raindrops... I almost see you... when as a matter of fact I have seen you face in the face of every man that has ever walked by me... I can almost hear your voice... when actually I have heard you whispering words in my ear in a thousand other whispers... I can almost feel the scent of smoke, of dust and of rain that has to be trapped in your hair... when in fact I have felt this traveler's perfume evereywhere we have ever been... both of us... or just one of us... But most of all, I can almost feel the touch of hands on my cold body... as if it had happened a thousand times before...
I know one day... I will almost say good-bye to you... just almost...
A.

Dark

Rugaciune muta, spre cerul din care picura venin... Soapte adanci, purtand cu ele si ultima raza de lumina, lasand in urma, doar alb de doliu si ninsoare profunda... Nu sunt voci care sa strige amarul, nu sunt priviri din care sa picure mania, nu sunt urechi care sa auda vaietul... Doar liniste mata, si fara noima, ridicata parca din adancimea apelor tulburi... Nu sunt culori, nu sunt zambete, nu sunt adieri de vant... nu e nimic. Gol... pustiu, umbre de sare... Toate se sfarsesc undeva. Doar ca nimeni nu-ti spune ca sfarsitul s-ar putea sa fie etern. Sa nu se mai termine. Sa n-aiba inceput si nici final. Si atunci cand te trezesti traind un sfarsit fara sfarsit, te intrebi la ce bun... Nimic din ceea ce ai sperat si ti-ai dorit n-a prins forma, nimeni nu e in spatele tau sa te legene atunci cand vrei sa fii copil, sa te mangaie atunci cand vrei sa dormi imbratisata, sa te sarute atunci cand iti doresti pasiune nestavilita... Numai liniste, liniste ca intr-o padure inaintea furtunii... doar ca furtuna nu mai prinde contur, nu se mai naste, si ramai asteptand cu disperare un sunet, un fosnet, o umbra... Urme de unghii inclestate in palme, urlet mut si surd, fara noima, durere brusca si terifianta... NIMIC... gol, spatiu, si prea multa liniste... mult prea multa...
Doare...
A.

Instinct primar

E intuneric si vant si zgomot ca de cascade in sufletul meu... Ma misc incet, parca filmata in reluare, prin lumea asta ciudata, fara sa gasesc un scop, un raspuns... Imi place ploaia. Neagra, repede, salbatica, plina de fulgere... Strang in mine furie, si cand ploua, parca toata se sterge. Ma intreb cateodata, de unde capacitatea asta ciudata de a uri cu aceeasi forta cu care iubesc... De unde puterea de a deveni animal de prada atunci cand ma simt incoltita, chiar si in fata oamenilor pe care ii respect cel mai tare, ii iubesc cel mai mult... Dar de cele mai multe ori nu ma intreb. Doar o traiesc. Ura. Frustrarea, ca nu reusesc sa-i fac pe cei spre care mi se indreapta sentimentele astea, sa se topeasca dintr-o privire. Sa dispara pe vesnicie. Si pe urma, imi aduc aminte ca nici n-as vrea. Pentru ca deliciul suprem, momentul de fericire pura, e atunci cand ii vad stand intinsi, invinsi, mutilati in timp ce eu ma ridic si merg mai departe. Aveam senzatia intr-o vreme, ca depind de cineva. Ca viata mea, e legata iremediabil de o persoana, de un concept, de o idee... Nu. Nu depind de nimeni. Nu cred decat in mine, si in puterea mea de a trece mai departe, de a ma ridica, de renaste din fiecare cadere. Recunosc in mine, egoismul, lipsa de modestie, sindromul narcisist, specifice instinctului de conservare... cele care insotesc animalul cel mai puternic... Dispare orice urma de umanitate? Oare? Nu. Pur si simplu umanitatea e un lucru pe care n-am la ce sa-l folosesc in momentul in care ma simt tradata... sau abandonata... sau mintita... atunci tot ceea ce imi vine in minte sunt gheare si dinti inclestati in gatul celui din cauza caruia sunt jos, si din cauza caruia trebuie sa reincep urcusul... Nici urma de sentimente inaltatoare, nici urma de dragoste si compasiune... nici urma de cer senin... Primal insinct at it's best... doar asa simt ca reusesc.
Imi doresc totusi sa nu-mi revad fata asta prea des. Cateodata ma sperie si pe mine...
Dar nu azi.
A.

RAIN...

Breathe... Let the air rush inside your lungs, close your eyes, lean your head backwards, and let the rain catch you... Swallow... and take the taste of the drops of rain deep inside yourself... Smell the savage perfume of the stars dropping from the sky... tears of heaven... Feel the gentle caress of the night, touching your neck, your hands, your whole body...
Storm... crazy wind coming from inside yourself, crushing and tearing every last beat of humanity that you possess, thunders revealing the shadows of your past, present and future, lightnings breaking the skies of your imagination...
Born in the storm, living inside it, making it real as often as your strength allows you, daughter of never ending rain... feeling it's taste, it's smell, it's touch...
Every time it' s storm you regain your powers. Like the bird of legend from it's fire... Your soul feeds on it. Your hands scratch the dark horizons trying to make them bleed rain. Your eyes call for the cold drops like a silent, pagan prayer. You bite your lips, and clench your fists waiting for the thousands heart beats that you hear in the rain. You turn your head sideways, just like waiting for the hand that should caress you.
Deep dark rainy night... your soul is trapped inside the drops, bursting out every time it touches the earth.
Breathe...
A.

ALL HOLLOW'S EVE

The night when the boundary between the living and the dead becomes blurry... Being such as it is, I almost forgot the meaning that this holyday has. For most it's just a time to party and trick-or-treat. There are though, a few that remember it's meaning beyond the comercial part of it. Partying is it? How about shadows coming from the past? How about dead loved ones coming one step closer than in any night of the year? How about spirits calling your name in a desperate attempt to make you remember them? How about missing those that left a part of them inside your soul? Saying their name outloud at least once in a while so that they can hear someone calling for them? How about dialogue with yourself, trying to remember the moments you had with them? Watching the sky, in a moment of silence, trying to catch a glimpse of their looks beneath the stars? I miss... long list of people that I miss. And I got to thinking of them last night. Sad? Not really. Just trying to imagine my life with them still in it. Unfortunately, it's just an exercise. Since no amount of imagination on this earth could make me realise how my life would be with them besides me.
Thank you all, though, for being there, and for teaching me something about life, at one point of my existence...
And I give you my love...
A.

DROGAT? NU. PRISON BREAK

A scultam aseara o discutie despre Prison Break. Inainte sa vad pentru prima oara serialul acesta, aveam momente in care ma enervam profund pentru ca nu reuseam sa gasesc sub nici o forma un film, oricare ar fi fost el, la care sa ma uit, fara sa prevad sfarsitul. Cand am vazut primul episod din Prison Break, mi-am dat seama pe loc, nu numai de faptul ca voi fi dependenta de el, ci si ca dorinta mea s-a implinit, poate inzecit. Pentru ca, serialul asta, e facut in asa fel incat, nu numai ca n-ai nici cea mai vaga idee cum se va termina. Nu poti nici macar sa prevezi urmatoarele doua miscari, urmatorul dialog... Sunt dependenta de Prison Break. Si ca mine, probabil alte sute de mii. E genul de lucru care nu vrei sa se termine. Sub nici o forma. Genul de lucru pentru care, trebuie sa-ti inchipui (si sa te chinui rau cand faci lucrul asta) viata de dupa. Eu nu-mi pot imagina viata de dupa Prison Break. In pauzele dintre sezoane, revad episod dupa episod, ca un drogat care are nevoie de doza. Daca apare un zvon, cum ca nu se va mai continua, ma panichez si nu-mi place senzatia pe care o traiesc. Cum adica? Fara Prison Break? Pai nu merge. Nu vreau.

Mai grav e, ca e genul de serial, care te tine in fata ecranului cu orele. De fapt nu stiu daca e "genul". Si asta pentru ca n-am intalnit inca un altul care sa aiba un asemenea efect asupra mea. Desi, am trecut prin epoca "de aur" a HBO-ului. Atunci cad vedeam 4 filme pe zi, fara pauza, fara sa respir. Insa niciodata nu am uitat sa mananc. Nu m-a deranjat ca trebuia sa plec undeva. Nu m-a stresat gandul ca imparteam televizorul cu devoratorii de meciuri. Toate aceste lucruri, insa, le-am simtit odata cu primul episod din serialul asta. Am vazut prima serie noaptea, episod dupa episod, cu un pachet de tigari si o sticla de apa. Iar a doua zi, la munca, am incercat din rasputeri sa raman treaza, si m-am enervat profund ca nu se mai termina ziua. Nu ma puteam gandi decat la ecranul din fata mea, la povestea incredibila, despre conspiratii mult peste imaginatia si puterea de intelegere a unor oameni normali, la conjuncturi si posibile deznodaminte. Am intrat in casa, la sfarsitul zilei, am mormait "Buna ziua" si am trecut pe langa cei din jurul meu fara sa spun doua vorbe. Am continuat sa-l vad in acelas fel, pana cand am terminat de devorat primele doua serii. Apoi, am tremurat de disperare, in asteptarea celei de a treia. Am terminat-o si pe aceea in doua zile. A inceput cea de-a patra. N-am reusit sa fac rost de ea, si sunt in sevraj. Singurul gand care ma tine cat de cat normala, cand e vorba de serialul asta e ca urmeaza inca un episod... si inca unul... si inca unul. Si doamne fereste sa nu faca astia macar si seria a cincea...

Cu stima pentru geniul din spatele conceptului,

A.

SUFLETE RATACITE IN TOAMNA

Sunt din nou la munca, si bineinteles ca sunt imbufnata si suparata, ca a trecut week-end-ul. Ala mic, meschin, si care s-a terminat ca si cum ar fi avut numai vreo 6-7 ore. A fost o experienta uluitoare. Dar atat de scurta, incat amintirile par acum tare departe. Ca si cum s-ar fi intamplat acum ani de zile... Si totusi... amintiri atat de vii, de pregnante, ca toamna plina de rosu, de galben, de verde, de albastru pur... Amintiri din care poti trai ani de zile, cu care iti poti incarca bateriile, de cate ori ajungi la saturatie de toata forfota si nebunia griului din viata.
Drum printre paduri, printre munti, drum bun... asa cum in Romania rar se intampla sa gasesti. Ruine de cetati pe varfuri de deal, pastrand in ele aerul de poveste veche si mirosul de armura si de cavaler, chiar daca acum, doar cateii mai strajuiesc zidurile din vechime...
Cer albastru si adiere de vant, cu puf de gutui si frunze uscate infiorand orizonturi.
Mana peste mana, dragoste profunda si linistita, si zambete pline de suflet.
Somn adanc, odihnitor, cu capul pe mana ta...
Liniste de cetate veche, in mijlocul ropotului de oras, catedrale seculare, pline de praf si de rece, cu vitralii, ca suflete de inger...
Si iarasi copaci, si vant, si cer albastru, si nori pufosi si stralucitori... noapte adanca, fara zgomot, in care te pierzi... si devii anonim.
Stii ca te iubesc ca o nebuna nu? Si stii ca in asemenea momente, atunci cand e liniste in noi, si ne bucuram de tot ce se iveste in jurul nostru, de fiecare strop de soare, de fiecare caramida si piatra in care ne vedem reflectate pasiunile, in care ne citim tara, ma copleseste sentimentul acela adanc, ca vreau sa se opreasca timpul in loc, ca vreau sa nu dam drumul ingemanarii mainilor, ingemanarii sufletelor...
A ramas numai caldura dintre noi. Tot restul s-a prefacut in amintiri, si in fotografii, si in trecut...
Nu-ti pare rau ca franturi din astfel de prezenturi nu se prelungesc pana la infinit?

Cu dragoste,
A.

OCHI DE COPIL

Ma trezesc gandindu-ma din ce in ce mai des la viata mea, si dorindu-mi din ce in ce mai des sa se schimbe ceva... Oare unde au zburat toate visele copilariei, cele in care toti eram capabili de fapte marete? Oare de ce numai in copilarie reuseam sa schimbam lumea doar gandindu-ne la asta? "Am sa scriu, am sa dau lumii o parte din gandurile mele, transformate in cuvinte... am sa misc pe cineva, am sa ratacesc printre experiente traite, de mii de oameni inaintea mea, ca si de mine, insa doar eu am sa le dau forma... si fond..." Am sa? Nu. Am sa muncesc zi de zi 10 ore cu disperare, am sa iubesc, tacut, sau strigand, am sa plec in vacante scurte si grabite... de fapt, asta fac. Si daca stau sa ma gandesc bine, n-am schimbat destine, n-am deslusit mistere, n-am creat universuri fantastice din cuvinte. M-am plafonat, asa cum o fac mii de altii dintre noi, m-am multumit sa supravietuiesc zilelor lungi, in care alintul e mansarda cu ochiuri mici de geam, si dragostea lina, sau salbatica, fara sa dau nici un sens tuturor viselor mele de copil.
Poate nu e tarziu. Poate mai am o sansa de a indrepta lumea asta atat de stramba la care ma uit, de a crea o alta in care inca mai sunt cuvinte nespuse, emotii netraite, sentimente nedeslusite... care ma asteapta toate, pe mine, sa le pun in ordine... sa le dezmortesc.
Nu sunt o nemultumita. Nu pot sa plang si sa ma plang de viata pe care o am. Sunt lucruri extraordinare in existenta mea. Am o familie incredibila, am dragoste, mai mult decat pot duce, cateodata, am prieteni buni... dar mi-am pierdut visele de copil. Mi-am pierdut dexteritatea de a schimba lumea doar dintr-o privire. Mi-am pierdut posibilitatea de a crede in miracole si in povesti cu zane, am pierdut esenta oricarei existente iesite din comun... capacitatea de a crede cu tarie in lumea pe care o visezi in jurul tau. De a sti cu siguranta ca aceea e singura realitate existenta. Si la fel au facut toti cei din jurul meu. Nici macar nu o vad in altcineva.
Si nu inteleg, de ce lumea aceea mare, in care incapeau mii de vise, ale mele, ca si ale tuturor celorlalti, s-a transformat peste noapte in spatiul asta meschin, inglodat in triseti, in neadevaruri, in lupte pentru supravietuire. Sunt foarte sigura ca nu asta era lumea in care trebuia sa ajung, si ca eu, la fel ca si toti cei care-mi sunt dragi, si pe care-i iubesc, trebuia sa fim intr-o realitate paralela, in care toate minunile copilariei noastre sa fie cotidian.

Cu tristete,
A.

VIS DE VARA

Imi lipsesc noptile de vara. Cele cu luna plina, in care incep din senin furtuni, in care fulgera scurt, si ropotele de ploaie se confunda cu zgomotele dragostei... Imi lipseste atingerea parfumata a ploii, si mirosul de drum, de praf, de padure ridicat in aer... Imi lipseste analogia furtunii cu dragostea fizica... preludiul din primele picaturi, dorinta de a primi mai mult, nerabdarea si anticiparea fiecrui strop ce va urma... nebunia din mijlocul furtunii, miscari bruste, fara ritm, fara noima, stropi de ploaie, sacadati, scaldanad piele uda si fierbinte, umezeala de pe buze, de pe maini... taria cu care se rup norii, si tunetele ca mii de orgasme, framantari si atingeri animalice, intre cer si pamant... si apoi scaderea in intensitate, insotita de senzatia de leneveala de dupa... incet, din ce in ce mai incet... pana cand, si utima lacrima de ploaie se topeste... si dispare...
Imi lipsesc noptile vii, cu parfum de tei, cu liniste mormantala, doar cu sunetul respiratiei, cu vise umezite de fantezii...
Imi lipseste vara, subintelesul ei senzual, incarcatura electrica din orice picatura de roua, sau de ploaie... Iarba cu parfum de munte... Varfurile copacilor proiectati pe cerul albastru... Norii pufosi, si albi si stralucitori...
Imi lipsesc drumurile, si povestile lor... si toate emotiile traite cu intensitatea unui uragan intre doua puncte necunoscute pe harta...
Vreau sa fie vara din nou... Mi-e dor...
A.

Nu te-am pierdut...

Urme de pasi pe asfaltul incins... urmele pasilor tai... Sunt atatea plecari in viata noastra, iubirea mea, incat, cateodata tind sa nu-mi mai aduc aminte cum eram atunci cand eram amandoi... Desi asta nu inseamna ca sentimentele mele sunt mai putin profunde. Inseamna doar, ca zilele se masoara in dor, si noptile in singuratate. Inseamna doar ca ma trezesc dorindu-mi sa te am langa mine, ca ma doare atunci cand nu-ti pot auzi vocea, ca nu reusesc sa ma concentrez indeajuns la nimic, pentru ca gandurile imi zboara continuu la tine... Am trecut prin multe, amandoi... Ne-am schimbat mult unul pe celalalt, dar singura constanta, in toata aceasta nebunie, a fost certitudinea ca nu putem, si nu vrem, sa traim unul fara celalalt. Stiu ca au fost momente in care te-am ranit. Stiu ca au fost momente in care, fiecare dintre noi s-a gandit ca poate nu mai are nici un rost, ca poate ar fi mai bine sa ne urmam drumul singuri. Dar imi pun sufletul pe tava, si iti spun din nou, ca lucrul care imi lipseste cel mai mult, este privirea ta, asupra mea, atunci cand adorm, si cuvintele tale, prin aburii somnului. Intoarce-te iubirea mea, asa cum te-ai intors de o mie de ori pana acum, cu siguranta ca drumul tau, e drumul nostru, ca viata ta, e legata fara drept de apel, de viata mea, ca n-ai sa stai niciodata singur in fata lumii, ca voi fi intotdeauna in spatele tau, sau langa tine... ca te iubesc salbatic, asa cum am facut-o intotdeauna.
Mi-e dor de tine, de tot ce reprezinti, de tot ce ai fost si vei fi, langa mine...
Cu dragoste,
A.

Povesti in copaci...

Imi iubesc Bucegii. In fiecare an, astept sa se scuture de zapada, sa dispara frigul, sa inceapa vara, si sa pot urca din nou... Imi doresc in asteptarea infrigurata, potecile pierdute intre stanci in urme de iarba mancata de lacuste, padurea cu parfum de licheni, vederea lacului printre copacii uscati, maretia care te lasa fara cuvinte a cheilor sapate in mii de ani de scurgere continua a apei limpezi...

Mi-am adus aminte, in week-endul asta cat de mult ii iubesc, intr-un context care avea doar tangential de-a face cu muntii. Am avut o promotie, cu ocazia festivalului, in care, firma la care lucrez, a amenajat un fel de adventure parc pentru copii. Gratis... Cum putine lucruri sunt in tara asta. A fost un perete artificial de escalada, un funicular, o trecere peste doua poduri din busteni si o tiroliana... toate in parcul orasului, langa locul unde se joaca copiii.

Rar sunt momente in viata, in care iti este dat sa ai mai multa liniste, si mai multa multumire, decat acelea in care, privesti in ochii unui copil pe care l-ai facut fericit.

Cativa baieti, alpinisti, urcati in copacii din parc, cativa cercetasi, cu prea putina treaba pe acolo, dar care au facut atmosfera, cativa parinti crizati ca odraslele lor nu mai ajung odata in fata, si in rest copii. Sute de copii...

Senini, fara pic de teama de peretele inalt de 5 metri, fara expresia aceea pe care o au adultii atunci cand incearca ceva nou, expresie care spune "oare sunt sigur ca vreau sa incerc lucrul asta?", fara grija faptului ca sunt atarnati doar in ham, intre doi copaci, cu nimic altceva decat aer intre ei si pamant, fara gandul la acceleratia gravitationala...

Dornici, rabdatori pana la paroxism, stand la coada cate doua ore pentru o tura de 6 minute, punanadu-si vietile micute, fara nici o problema, in mainile necunoscutilor din copaci... impresionanti.

Am intalnit vreo doi, adevarate talente. Si-au uimit parintii la fel de tare cum ne-au uimit si pe noi. N-au fost numai curajosi. Si stoici. Au fost campioni. Au urcat incet, uitandu-se la picioare, tinand trei puncte de sprijin tot timpul, ascultand toate indicatiile baietilor. Talent innascut. Dragoste la prima atingere, de escalada, de munte implicit. Speranta deci, ca intr-o buna zi, atunci cand vor fi mai mari, o sa am placerea, ca plecata pe munte, in muta admiratie in fata unor minuni precum Cheile Zanoagei, sa recunosc intr-unul dintre tinerii atarnati intre cer si pamant, trasaturile unuia dintre acesti minunati copii.

Cu stima,

A.

SINDROMUL MIORITA

Suntem fatalisti pana in maduva oselor. Ca popor. Ca natie. Nu mi-a fost dat sa vad in altcineva (si cunosc destui oamnei din alte tari) obisnuinta asta feroce de a se lasa in voia soartei, asa cum o vad, in fiecare zi a vietii mele, in aproape toti romanii din jurul meu.
Asa a fost sa fie... Soarta... Asa a dat Domnul... toate aceste imbecilitati s-au nascut din nevoia impetuoasa a acestei natii de a-si ascunde lipsa de curaj. E atat de usor sa renunti... e atat de usor sa spui ca ti-a fost dat... e atat de usor sa nu te lupti de loc, si sa nu mergi niciodata impotriva curentului, incat la un moment dat devine parte din tine.
Nu inteleg. Nu reusesc sa pricep nici macar atunci cand cineva imi spune ca daca ar fi continuat sa lupte, stie ca ar fi fost ranit. Bai... da' nu merita? Nu era special? Nu te facea sa te simti King of the World, faptul ca luptai pentru un lucru in care credeai? Nu credeai cu adevarat in el?
De cate ori simtim ca ceva ne darama, ca ceva nu ne convine, ca suntem aproape de limita apare si tentatia de a renunta. De cele mai multe ori, urmata de renuntarea in sine... si de expresia tembela "Asa a fost sa fie"...
Exista printre oamenii care merg pe munte, o experienta: aceea a punctului zero. Este momentul in care, urcand, simti ca iti ard plamanii, simti ca ti se inmoaie genunchii, ca nu mai gandesti. E momentul in care, ai fi cel mai inclinat sa te opresti. Acel moment este punctul zero. Dar, daca ati fost de cateva ori pe munte, in viata voastra, stiti cu siguranta, ca daca in acel moment nu renunti, ci continui in acelas ritm, in cateva minute, corpul se adapteaza, incepi sa respiri normal, iti revine puterea in corp si dupa aceea, poti continua sa mergi, pana la epuizare.
De ce nu facem asta si in viata? De ce nu ne mobilizam atunci cand e mai greu? De ce nu tragem de noi si nu ne fortam sa depasim punctele zero ale vietii? De ce preferam sa ne oprim si sa spunem ca a fost soarta?
Urasc sa mi se spuna ca e ceva ce era prevazut. Prevazut cum? De catre cine? Tot de catre noi. Pentru ca fiind atat de obisnuiti sa renuntam, si sa dam vina pe soarta, sa ne confundam cu ciobanasul din balada Miorita de cate ori putem, e simpu sa vedem dinainte punctele zero, sa ni le marcam in creier, si sa nu trecem niciodata peste ele. Urasc cand lumea poate sa-si asume rolul de moralista si sa spuna "Ti-am spus eu...", si asta numai pentru ca eu m-am oprit intr-un punct zero, pe care ei au putut sa-l prevada.
Cu stima,
A.

Cel mai greu lucru pe care il poate face un Berbec

As putea avea o viata foarte ordonata. As putea fi omul fericit, implinit, pe care il visez cateodata locuind singur. As putea... Dar asta ar insemna sa las deoparte haosul...

De fapt, prefer haosul. Prefer bogatia din sufletul meu, aglomeratia din casa mica, traiul la gramada si prietenii lor calcandu-i pe bataturi pe prietenii mei, bunicile agasante, pisica care se suie pe toate hainele, randul la baie, nesuferitul de frati-miu lasand mancarea pe masa, celalalt nesuferit de frate venind prea rar, si stand prea putin. Iubesc sa fie dezordine si sa fiu certata pentru ea, desi am trecut de mult de varsta la care sa ma mai certe cineva, iubesc sa nu-mi gasesc hainele dimineata, cand ma dau jos din pat, pentru ca s-au amestecat cu hainele lui.

Ii iubesc pe ai mei care incearca sa tina in frau toata aceasta nebunie, ca si cum noi am mai avea 3 ani, iubesc sentimentul de a ma uita prin geamul de la bucatarie, cum ploua pe asfaltul din curte, cum apa se scurge pe geamuri, in timp ce eu imi savurez tigarea, simtindu-l pe tata in spatele meu, incercand sa ma chinuie, sa ma ciupeasca, si asteptand sa ma supar putin...

Imi iubesc familia cu un sentiment fanatic, care nu ma lasa sa plec nicaieri.

Muncesc cu disperare, asteptand doar clipa in care voi fi din nou invaluita in nebunia aceea binecuvantata, a casei pline, in care miroase a mancare gatita, mancare adevarata (nu diete fitoase si frunze stranse in blouri minuscule, ci ciorbe cu gust si mancaruri care satura si trupul si sufletul) si miroase a dragoste.

Cand e casa goala, parca sufletul meu e gol si el, si nu-mi gasesc locul. Nu sunt eu. Pentru ca eu Berbecul pot sa recunosc, ca cel mai greu lucru pe care l-as putea face vreodata, ar fi sa fiu singura...

Cu stima,

A.

CETATEA FERMECATA

Mi-e dor de Sighisoara... Dor ca de cerul innorat, deasupra Bucegilor, ca de promisiunea de furtuna, ca de primul strop de ploaie pe pielea infierbantata...
Mi-e dor de strazile inguste si pietruite acum sute de ani, de zidurile cu parfum de istorie, de cladirile ingemanate una intr-alta, de refuzul orasului de a se preda timpului nostru...
Mi-e dor de zgomotele care se aud, si de zgomotele pe care mi le inchipui pe strazile Sighisoarei. De tropotul de cai la calesti, de scrasnetul fierului pe fier din ateliere, de zarva neintrerupta a negustorilor strigandu-si marfa in limbi gotice...
Mi-e dor de scarile scartainde ale Turnului cu Ceas, promitand la capatul drumului o poveste nesfarsita deasupra dealurilor dulci... Mi-e dor de sunetul Ceasului din Turn, de statuetele care se misca, de mecanismul monoton vazut prin gemulet, de distantele in sute si mii de kilometri pana la Helsinki si New York si Odessa si Polul Sud...
Imi lipseste imaginea scarii acoperite, parfumul greu de drum si praf si vechime, si inimitabila umbra alungita a catedralei.
Mi-e dor de senzatia de a ridica ochii si de a nu fi in stare sa cuprind, in orizontul privirii toata maretia formelor taiate abrupt ale bisericii...
Fiecare por al fiintei mele urla ca vrea sa fie in Cetatea Fermecata. Plang incet, inauntrul meu, de dor negru si dur, dupa orasul tuturor povestilor...
Imi doresc apropierea ametitoare de poarta veche, de scarile de piatra, de turnurile luminate noaptea, de felinarele linistite, de florile catarate pe ziduri, pe tigle...
Imi e DOR de Sighisoara, DOR de-mi tipa sufletul...
Cu neasemuita stima, pentru Cetatea Fermecata,
A.

AND I SAY ROMANIA IS MY COUNTRY

Plecati, ca orice romanas care se respecta, si a muncit pe branci un an de zile, in concediu, parintii mei au iesit prima oara din minunata noastra tara... Cam tarziu, pentru prima oara, as adauga eu... Dar ei mi-ar spune ca au avut lucruri mult mai importante de facut. Ca de exemplu, de crescut 3 copii (si o armata de "adoptati" pe langa), de vazut tara asta inainte de a le vedea pe ale altora (lucru cu care sunt intru totul de acord, mai ales ca mi-a fost dat sa intalnesc persoane foarte mirate ca Oradea se afla intre aceleasi granite cu Sinaia-orasul meu de resedinta), de urcat pe munte pentru ca ne place si ne face sa ne simtim liberi (again, lucru cu care sunt total de acord) de muncit, pentru ca munca innobileaza pe om (expresie stereotip de altfel, dar care in cazul lor are exact semnificatia pe care trebuie sa o aiba) si multe alte lucruri de genul asta... Oricum, saptamana trecuta, si-au facut bagajele, au plecat la Bucuresti, s-au urcat in autocar, si directia Grecia...
Frumos, soare, mare, relaxare, cunostinte noi... Domnii din acelas autocar, cu foarte putine exceptii, descrierea perfecta a romanului model- domnul doctor Cutare, care sufera de narcisism in stadiu terminal, si nu poate fi strigat decat cu apelativul "domnul doctor"... doamna doctor, nu neaparat sotia celui dintai, dar cu siguranta egala acestuia in ale bolii s.a.m.d.
Evident ca au existat si exceptii. Cei cu care ai mei au legat niste relatii si care nu mai pot fi considerati, in contextul de fata, "romani model". Dar nu despre ei vreau eu sa va povestesc aici.
Excursia, oricat de frumoasa si relaxanta, a ajuns la final, iar in ziua plecarii, asteptand autocarul, parintii mei si prietenii lor, separati de multii "domni doctori" privesc si observa comportamentul narcisistilor nostri.
Acestia din urma, postati la iesirea din hotel, fumeaza nervosi, si arunca mucurile pe jos, la distanta de 30 de centimetri de primul cos de gunoi dotat cu scrumiera. Mama, face raie, si abia se stapaneste sa nu-i ia la bete, dar se abtine. Unul din indivizi, isi desface o cutie de suc, o bea si o lasa pe hidrantul de pe perete, aflat la aceeasi distanta de cosul de gunoi. Mama, ia foc, nu se mai poate abtine, si ii spune: "Nu va suparati, nu credeti ca ar fi mai bine sa aruncati cutia la cosul de gunoi?"
Individul, (ma scuzati, "domnul doctor"), o radiografiaza pe mama din cap pana in picioare, dupa care ii raspunde: "Da ce, astia sa nu aiba si ei nimic de facut? La cati bani le dam?" astia fiind angajatii hotelului, oameni de turism (in adevaratul sens al cuvantului), care si-au facut meseria impecabil (informatie venita de la mama, care lucreaza de ceva ani in turism, deci demna de toata increderea).
Mama se intoarce si pleaca, iar in momentul in care "domnii" se suie in autocar, ia cutia de suc, care ii statea pe creier, si o da la gunoi. In urma lor, directorul hotelului, iese la usa, ii roaga pe cei responsabili cu curatenia sa curete mucurile de tigara stinse aiurea, si intreaba "Ce erau astia romani, sau rusi?"
Concluzii: 1. Oriunde ne-am duce in lumea asta, nu ne dezmintim, si reusim sa iesim in evidenta, cu atata dexteritate, incat le e greu oamenior sa ne uite. Cinste voua dragi romani, ca ne deschideti calea, noua prostilor care inca n-am parasit tara, spre a vedea lumea fara grija de a nu fi recunoscuti. va mutumim din suflet...
2.Desi s-ar putea crede altceva, nu am nimic cu medicii. Mi se par niste oameni extraordinari, care muncesc mult ca sa ajunga sa isi practice meseria, dar din pacate, mutli din tagma aceasta tind sa uite ca medicii nu sunt o specie aparte, si ca a fi OM e un lucru tare valoros.
3. In categoria medici puteti include dupa bunul plac orice alta meserie, orice sex, religie si orientare sexuala va trece voua prin cap, cu conditia sa fie roman. Chiar va rog sa o faceti. Fitosi sunt in toate mediile din Romania.
4. Ii multumesc mamei mele pentru ca exista, pentru ca ne-a facut ceea ce suntem, si pentru ca fazele de genul asta ne deranjeaza pana la oripilare (prin ne, ma refer la mine la fratii mei si la armata de "adoptati")
5. Spun cu mandrie, oricui vrea sa ma asculte ca sunt romanca. De ce? Intr-o zi, cand voi fi in toane mai bune, o sa va povestesc...
Cu stima,
A.

It had to be BLUE

Am atata amaraciune stransa in mine, de o perioada de timp, ca trebuia sa o vars undeva... poate ca nu e locul cel mai bun... si poate ca de fapt e. Toata lumea judeca. Si pune etichete. Si intelege. Oare?
Azi am primit un mesaj de la o cunostinta absolut intamplatoare, in legatura cu unul dintre putinele lucruri bune din viata mea. Un mesaj in care, mai ca nu eram trasa de urechi. Si tot ceea ce imi venea sa strig era... fuck off... de ce mama dracului consideri tu ca e dreptul tau inalienabil sa te bagi? De unde forta asta extraordinara de a "sti" cu siguranta ce e mai bine pentru oamenii din jurul tau?
Si m-a pus pe ganduri. Respectivei persoane i-am transmis deja o bucata din ceea ce gandesc, in termeni mai mult decat prietenesti. se pare insa ca nu m-am racorit indeajuns, motiv pentru care am sa continui in acelas stil. Am senzatia cate odata ca sunt printre putinii oameni pe care ii cunosc, care au intr-adevar o ocupatie. Si la munca, si acasa, si asa mai departe... Pentru ca asta ar fi singura explicatie logica pentru care mie nu-mi vine sa ma bag in viata nimanui. Sunt ocupata. Dragilor... gasiti-va de munca... faceti-va familii, amante, luati-va animale de companie... faceti ceva care sa va ocupe timpul. E singurul sfat pe care il am pentru voi. Poate asa veti avea mai putina vreme sa catalogati, arhivati si indosariati lucruri si vieti pe care nu le intelegeti.
In alta ordine de idei, imi place albastrul, ma caracterizeaza si tot ceea ce e bun in viata mea e albastru..
Cu stima.
A.