OCHI DE COPIL

Ma trezesc gandindu-ma din ce in ce mai des la viata mea, si dorindu-mi din ce in ce mai des sa se schimbe ceva... Oare unde au zburat toate visele copilariei, cele in care toti eram capabili de fapte marete? Oare de ce numai in copilarie reuseam sa schimbam lumea doar gandindu-ne la asta? "Am sa scriu, am sa dau lumii o parte din gandurile mele, transformate in cuvinte... am sa misc pe cineva, am sa ratacesc printre experiente traite, de mii de oameni inaintea mea, ca si de mine, insa doar eu am sa le dau forma... si fond..." Am sa? Nu. Am sa muncesc zi de zi 10 ore cu disperare, am sa iubesc, tacut, sau strigand, am sa plec in vacante scurte si grabite... de fapt, asta fac. Si daca stau sa ma gandesc bine, n-am schimbat destine, n-am deslusit mistere, n-am creat universuri fantastice din cuvinte. M-am plafonat, asa cum o fac mii de altii dintre noi, m-am multumit sa supravietuiesc zilelor lungi, in care alintul e mansarda cu ochiuri mici de geam, si dragostea lina, sau salbatica, fara sa dau nici un sens tuturor viselor mele de copil.
Poate nu e tarziu. Poate mai am o sansa de a indrepta lumea asta atat de stramba la care ma uit, de a crea o alta in care inca mai sunt cuvinte nespuse, emotii netraite, sentimente nedeslusite... care ma asteapta toate, pe mine, sa le pun in ordine... sa le dezmortesc.
Nu sunt o nemultumita. Nu pot sa plang si sa ma plang de viata pe care o am. Sunt lucruri extraordinare in existenta mea. Am o familie incredibila, am dragoste, mai mult decat pot duce, cateodata, am prieteni buni... dar mi-am pierdut visele de copil. Mi-am pierdut dexteritatea de a schimba lumea doar dintr-o privire. Mi-am pierdut posibilitatea de a crede in miracole si in povesti cu zane, am pierdut esenta oricarei existente iesite din comun... capacitatea de a crede cu tarie in lumea pe care o visezi in jurul tau. De a sti cu siguranta ca aceea e singura realitate existenta. Si la fel au facut toti cei din jurul meu. Nici macar nu o vad in altcineva.
Si nu inteleg, de ce lumea aceea mare, in care incapeau mii de vise, ale mele, ca si ale tuturor celorlalti, s-a transformat peste noapte in spatiul asta meschin, inglodat in triseti, in neadevaruri, in lupte pentru supravietuire. Sunt foarte sigura ca nu asta era lumea in care trebuia sa ajung, si ca eu, la fel ca si toti cei care-mi sunt dragi, si pe care-i iubesc, trebuia sa fim intr-o realitate paralela, in care toate minunile copilariei noastre sa fie cotidian.

Cu tristete,
A.