No name

Ma pierd in cuvinte, in imagini, in amitiri ale unor lururi care nu mi s-au intamplat niciodata... Nu reusesc sa-mi pastrez coerenta, sa ma detasez de mine, intr-atat incat sa vad unde sunt, cine sunt, cat mai am pana ajung undeva... Sunt doar rupta de toata realitatea vietii pe care imi inchipui ca o traiesc. Inertie... Cam asta e cuvantul care ma caracterizeaza, daca stau sa ma analizez. Imi alcatuiesc existenta din umbrele unor lucruri pe care le-am vrut odata, ma incordez sa nu-mi dau singura de stire ca nu sunt nici unde as fi vrut, si nici cine as fi vrut. Si atunci, inaintez din inertie, fara sa ma gandesc prea profund la nimic, de teama, ca voi cadea in realitate. Nu simt tristete. Nu simt fericire, ci doar o stare perpetua de inertie a sentimentelor, a gandurilor, care se incapataneaza sa continue sa vrea sa ajunga undeva, sa devina ceva... cat de bine ar fi daca as intelege si eu unde... si ce... Mai conteaza? Mai are vreo importanta? Oare cate suflete se chinuie in plasa asta de paianjen ca si mine? Oare cate alte fiinte se ghideaza numai dupa nevoia de a nu vedea mai departe de clipa urmatoare? Si asta numai pentru ca in spatele urmatoarei clipe e un hau infiorator...
A.