Nu te-am pierdut...

Urme de pasi pe asfaltul incins... urmele pasilor tai... Sunt atatea plecari in viata noastra, iubirea mea, incat, cateodata tind sa nu-mi mai aduc aminte cum eram atunci cand eram amandoi... Desi asta nu inseamna ca sentimentele mele sunt mai putin profunde. Inseamna doar, ca zilele se masoara in dor, si noptile in singuratate. Inseamna doar ca ma trezesc dorindu-mi sa te am langa mine, ca ma doare atunci cand nu-ti pot auzi vocea, ca nu reusesc sa ma concentrez indeajuns la nimic, pentru ca gandurile imi zboara continuu la tine... Am trecut prin multe, amandoi... Ne-am schimbat mult unul pe celalalt, dar singura constanta, in toata aceasta nebunie, a fost certitudinea ca nu putem, si nu vrem, sa traim unul fara celalalt. Stiu ca au fost momente in care te-am ranit. Stiu ca au fost momente in care, fiecare dintre noi s-a gandit ca poate nu mai are nici un rost, ca poate ar fi mai bine sa ne urmam drumul singuri. Dar imi pun sufletul pe tava, si iti spun din nou, ca lucrul care imi lipseste cel mai mult, este privirea ta, asupra mea, atunci cand adorm, si cuvintele tale, prin aburii somnului. Intoarce-te iubirea mea, asa cum te-ai intors de o mie de ori pana acum, cu siguranta ca drumul tau, e drumul nostru, ca viata ta, e legata fara drept de apel, de viata mea, ca n-ai sa stai niciodata singur in fata lumii, ca voi fi intotdeauna in spatele tau, sau langa tine... ca te iubesc salbatic, asa cum am facut-o intotdeauna.
Mi-e dor de tine, de tot ce reprezinti, de tot ce ai fost si vei fi, langa mine...
Cu dragoste,
A.

Povesti in copaci...

Imi iubesc Bucegii. In fiecare an, astept sa se scuture de zapada, sa dispara frigul, sa inceapa vara, si sa pot urca din nou... Imi doresc in asteptarea infrigurata, potecile pierdute intre stanci in urme de iarba mancata de lacuste, padurea cu parfum de licheni, vederea lacului printre copacii uscati, maretia care te lasa fara cuvinte a cheilor sapate in mii de ani de scurgere continua a apei limpezi...

Mi-am adus aminte, in week-endul asta cat de mult ii iubesc, intr-un context care avea doar tangential de-a face cu muntii. Am avut o promotie, cu ocazia festivalului, in care, firma la care lucrez, a amenajat un fel de adventure parc pentru copii. Gratis... Cum putine lucruri sunt in tara asta. A fost un perete artificial de escalada, un funicular, o trecere peste doua poduri din busteni si o tiroliana... toate in parcul orasului, langa locul unde se joaca copiii.

Rar sunt momente in viata, in care iti este dat sa ai mai multa liniste, si mai multa multumire, decat acelea in care, privesti in ochii unui copil pe care l-ai facut fericit.

Cativa baieti, alpinisti, urcati in copacii din parc, cativa cercetasi, cu prea putina treaba pe acolo, dar care au facut atmosfera, cativa parinti crizati ca odraslele lor nu mai ajung odata in fata, si in rest copii. Sute de copii...

Senini, fara pic de teama de peretele inalt de 5 metri, fara expresia aceea pe care o au adultii atunci cand incearca ceva nou, expresie care spune "oare sunt sigur ca vreau sa incerc lucrul asta?", fara grija faptului ca sunt atarnati doar in ham, intre doi copaci, cu nimic altceva decat aer intre ei si pamant, fara gandul la acceleratia gravitationala...

Dornici, rabdatori pana la paroxism, stand la coada cate doua ore pentru o tura de 6 minute, punanadu-si vietile micute, fara nici o problema, in mainile necunoscutilor din copaci... impresionanti.

Am intalnit vreo doi, adevarate talente. Si-au uimit parintii la fel de tare cum ne-au uimit si pe noi. N-au fost numai curajosi. Si stoici. Au fost campioni. Au urcat incet, uitandu-se la picioare, tinand trei puncte de sprijin tot timpul, ascultand toate indicatiile baietilor. Talent innascut. Dragoste la prima atingere, de escalada, de munte implicit. Speranta deci, ca intr-o buna zi, atunci cand vor fi mai mari, o sa am placerea, ca plecata pe munte, in muta admiratie in fata unor minuni precum Cheile Zanoagei, sa recunosc intr-unul dintre tinerii atarnati intre cer si pamant, trasaturile unuia dintre acesti minunati copii.

Cu stima,

A.

SINDROMUL MIORITA

Suntem fatalisti pana in maduva oselor. Ca popor. Ca natie. Nu mi-a fost dat sa vad in altcineva (si cunosc destui oamnei din alte tari) obisnuinta asta feroce de a se lasa in voia soartei, asa cum o vad, in fiecare zi a vietii mele, in aproape toti romanii din jurul meu.
Asa a fost sa fie... Soarta... Asa a dat Domnul... toate aceste imbecilitati s-au nascut din nevoia impetuoasa a acestei natii de a-si ascunde lipsa de curaj. E atat de usor sa renunti... e atat de usor sa spui ca ti-a fost dat... e atat de usor sa nu te lupti de loc, si sa nu mergi niciodata impotriva curentului, incat la un moment dat devine parte din tine.
Nu inteleg. Nu reusesc sa pricep nici macar atunci cand cineva imi spune ca daca ar fi continuat sa lupte, stie ca ar fi fost ranit. Bai... da' nu merita? Nu era special? Nu te facea sa te simti King of the World, faptul ca luptai pentru un lucru in care credeai? Nu credeai cu adevarat in el?
De cate ori simtim ca ceva ne darama, ca ceva nu ne convine, ca suntem aproape de limita apare si tentatia de a renunta. De cele mai multe ori, urmata de renuntarea in sine... si de expresia tembela "Asa a fost sa fie"...
Exista printre oamenii care merg pe munte, o experienta: aceea a punctului zero. Este momentul in care, urcand, simti ca iti ard plamanii, simti ca ti se inmoaie genunchii, ca nu mai gandesti. E momentul in care, ai fi cel mai inclinat sa te opresti. Acel moment este punctul zero. Dar, daca ati fost de cateva ori pe munte, in viata voastra, stiti cu siguranta, ca daca in acel moment nu renunti, ci continui in acelas ritm, in cateva minute, corpul se adapteaza, incepi sa respiri normal, iti revine puterea in corp si dupa aceea, poti continua sa mergi, pana la epuizare.
De ce nu facem asta si in viata? De ce nu ne mobilizam atunci cand e mai greu? De ce nu tragem de noi si nu ne fortam sa depasim punctele zero ale vietii? De ce preferam sa ne oprim si sa spunem ca a fost soarta?
Urasc sa mi se spuna ca e ceva ce era prevazut. Prevazut cum? De catre cine? Tot de catre noi. Pentru ca fiind atat de obisnuiti sa renuntam, si sa dam vina pe soarta, sa ne confundam cu ciobanasul din balada Miorita de cate ori putem, e simpu sa vedem dinainte punctele zero, sa ni le marcam in creier, si sa nu trecem niciodata peste ele. Urasc cand lumea poate sa-si asume rolul de moralista si sa spuna "Ti-am spus eu...", si asta numai pentru ca eu m-am oprit intr-un punct zero, pe care ei au putut sa-l prevada.
Cu stima,
A.

Cel mai greu lucru pe care il poate face un Berbec

As putea avea o viata foarte ordonata. As putea fi omul fericit, implinit, pe care il visez cateodata locuind singur. As putea... Dar asta ar insemna sa las deoparte haosul...

De fapt, prefer haosul. Prefer bogatia din sufletul meu, aglomeratia din casa mica, traiul la gramada si prietenii lor calcandu-i pe bataturi pe prietenii mei, bunicile agasante, pisica care se suie pe toate hainele, randul la baie, nesuferitul de frati-miu lasand mancarea pe masa, celalalt nesuferit de frate venind prea rar, si stand prea putin. Iubesc sa fie dezordine si sa fiu certata pentru ea, desi am trecut de mult de varsta la care sa ma mai certe cineva, iubesc sa nu-mi gasesc hainele dimineata, cand ma dau jos din pat, pentru ca s-au amestecat cu hainele lui.

Ii iubesc pe ai mei care incearca sa tina in frau toata aceasta nebunie, ca si cum noi am mai avea 3 ani, iubesc sentimentul de a ma uita prin geamul de la bucatarie, cum ploua pe asfaltul din curte, cum apa se scurge pe geamuri, in timp ce eu imi savurez tigarea, simtindu-l pe tata in spatele meu, incercand sa ma chinuie, sa ma ciupeasca, si asteptand sa ma supar putin...

Imi iubesc familia cu un sentiment fanatic, care nu ma lasa sa plec nicaieri.

Muncesc cu disperare, asteptand doar clipa in care voi fi din nou invaluita in nebunia aceea binecuvantata, a casei pline, in care miroase a mancare gatita, mancare adevarata (nu diete fitoase si frunze stranse in blouri minuscule, ci ciorbe cu gust si mancaruri care satura si trupul si sufletul) si miroase a dragoste.

Cand e casa goala, parca sufletul meu e gol si el, si nu-mi gasesc locul. Nu sunt eu. Pentru ca eu Berbecul pot sa recunosc, ca cel mai greu lucru pe care l-as putea face vreodata, ar fi sa fiu singura...

Cu stima,

A.

CETATEA FERMECATA

Mi-e dor de Sighisoara... Dor ca de cerul innorat, deasupra Bucegilor, ca de promisiunea de furtuna, ca de primul strop de ploaie pe pielea infierbantata...
Mi-e dor de strazile inguste si pietruite acum sute de ani, de zidurile cu parfum de istorie, de cladirile ingemanate una intr-alta, de refuzul orasului de a se preda timpului nostru...
Mi-e dor de zgomotele care se aud, si de zgomotele pe care mi le inchipui pe strazile Sighisoarei. De tropotul de cai la calesti, de scrasnetul fierului pe fier din ateliere, de zarva neintrerupta a negustorilor strigandu-si marfa in limbi gotice...
Mi-e dor de scarile scartainde ale Turnului cu Ceas, promitand la capatul drumului o poveste nesfarsita deasupra dealurilor dulci... Mi-e dor de sunetul Ceasului din Turn, de statuetele care se misca, de mecanismul monoton vazut prin gemulet, de distantele in sute si mii de kilometri pana la Helsinki si New York si Odessa si Polul Sud...
Imi lipseste imaginea scarii acoperite, parfumul greu de drum si praf si vechime, si inimitabila umbra alungita a catedralei.
Mi-e dor de senzatia de a ridica ochii si de a nu fi in stare sa cuprind, in orizontul privirii toata maretia formelor taiate abrupt ale bisericii...
Fiecare por al fiintei mele urla ca vrea sa fie in Cetatea Fermecata. Plang incet, inauntrul meu, de dor negru si dur, dupa orasul tuturor povestilor...
Imi doresc apropierea ametitoare de poarta veche, de scarile de piatra, de turnurile luminate noaptea, de felinarele linistite, de florile catarate pe ziduri, pe tigle...
Imi e DOR de Sighisoara, DOR de-mi tipa sufletul...
Cu neasemuita stima, pentru Cetatea Fermecata,
A.

AND I SAY ROMANIA IS MY COUNTRY

Plecati, ca orice romanas care se respecta, si a muncit pe branci un an de zile, in concediu, parintii mei au iesit prima oara din minunata noastra tara... Cam tarziu, pentru prima oara, as adauga eu... Dar ei mi-ar spune ca au avut lucruri mult mai importante de facut. Ca de exemplu, de crescut 3 copii (si o armata de "adoptati" pe langa), de vazut tara asta inainte de a le vedea pe ale altora (lucru cu care sunt intru totul de acord, mai ales ca mi-a fost dat sa intalnesc persoane foarte mirate ca Oradea se afla intre aceleasi granite cu Sinaia-orasul meu de resedinta), de urcat pe munte pentru ca ne place si ne face sa ne simtim liberi (again, lucru cu care sunt total de acord) de muncit, pentru ca munca innobileaza pe om (expresie stereotip de altfel, dar care in cazul lor are exact semnificatia pe care trebuie sa o aiba) si multe alte lucruri de genul asta... Oricum, saptamana trecuta, si-au facut bagajele, au plecat la Bucuresti, s-au urcat in autocar, si directia Grecia...
Frumos, soare, mare, relaxare, cunostinte noi... Domnii din acelas autocar, cu foarte putine exceptii, descrierea perfecta a romanului model- domnul doctor Cutare, care sufera de narcisism in stadiu terminal, si nu poate fi strigat decat cu apelativul "domnul doctor"... doamna doctor, nu neaparat sotia celui dintai, dar cu siguranta egala acestuia in ale bolii s.a.m.d.
Evident ca au existat si exceptii. Cei cu care ai mei au legat niste relatii si care nu mai pot fi considerati, in contextul de fata, "romani model". Dar nu despre ei vreau eu sa va povestesc aici.
Excursia, oricat de frumoasa si relaxanta, a ajuns la final, iar in ziua plecarii, asteptand autocarul, parintii mei si prietenii lor, separati de multii "domni doctori" privesc si observa comportamentul narcisistilor nostri.
Acestia din urma, postati la iesirea din hotel, fumeaza nervosi, si arunca mucurile pe jos, la distanta de 30 de centimetri de primul cos de gunoi dotat cu scrumiera. Mama, face raie, si abia se stapaneste sa nu-i ia la bete, dar se abtine. Unul din indivizi, isi desface o cutie de suc, o bea si o lasa pe hidrantul de pe perete, aflat la aceeasi distanta de cosul de gunoi. Mama, ia foc, nu se mai poate abtine, si ii spune: "Nu va suparati, nu credeti ca ar fi mai bine sa aruncati cutia la cosul de gunoi?"
Individul, (ma scuzati, "domnul doctor"), o radiografiaza pe mama din cap pana in picioare, dupa care ii raspunde: "Da ce, astia sa nu aiba si ei nimic de facut? La cati bani le dam?" astia fiind angajatii hotelului, oameni de turism (in adevaratul sens al cuvantului), care si-au facut meseria impecabil (informatie venita de la mama, care lucreaza de ceva ani in turism, deci demna de toata increderea).
Mama se intoarce si pleaca, iar in momentul in care "domnii" se suie in autocar, ia cutia de suc, care ii statea pe creier, si o da la gunoi. In urma lor, directorul hotelului, iese la usa, ii roaga pe cei responsabili cu curatenia sa curete mucurile de tigara stinse aiurea, si intreaba "Ce erau astia romani, sau rusi?"
Concluzii: 1. Oriunde ne-am duce in lumea asta, nu ne dezmintim, si reusim sa iesim in evidenta, cu atata dexteritate, incat le e greu oamenior sa ne uite. Cinste voua dragi romani, ca ne deschideti calea, noua prostilor care inca n-am parasit tara, spre a vedea lumea fara grija de a nu fi recunoscuti. va mutumim din suflet...
2.Desi s-ar putea crede altceva, nu am nimic cu medicii. Mi se par niste oameni extraordinari, care muncesc mult ca sa ajunga sa isi practice meseria, dar din pacate, mutli din tagma aceasta tind sa uite ca medicii nu sunt o specie aparte, si ca a fi OM e un lucru tare valoros.
3. In categoria medici puteti include dupa bunul plac orice alta meserie, orice sex, religie si orientare sexuala va trece voua prin cap, cu conditia sa fie roman. Chiar va rog sa o faceti. Fitosi sunt in toate mediile din Romania.
4. Ii multumesc mamei mele pentru ca exista, pentru ca ne-a facut ceea ce suntem, si pentru ca fazele de genul asta ne deranjeaza pana la oripilare (prin ne, ma refer la mine la fratii mei si la armata de "adoptati")
5. Spun cu mandrie, oricui vrea sa ma asculte ca sunt romanca. De ce? Intr-o zi, cand voi fi in toane mai bune, o sa va povestesc...
Cu stima,
A.

It had to be BLUE

Am atata amaraciune stransa in mine, de o perioada de timp, ca trebuia sa o vars undeva... poate ca nu e locul cel mai bun... si poate ca de fapt e. Toata lumea judeca. Si pune etichete. Si intelege. Oare?
Azi am primit un mesaj de la o cunostinta absolut intamplatoare, in legatura cu unul dintre putinele lucruri bune din viata mea. Un mesaj in care, mai ca nu eram trasa de urechi. Si tot ceea ce imi venea sa strig era... fuck off... de ce mama dracului consideri tu ca e dreptul tau inalienabil sa te bagi? De unde forta asta extraordinara de a "sti" cu siguranta ce e mai bine pentru oamenii din jurul tau?
Si m-a pus pe ganduri. Respectivei persoane i-am transmis deja o bucata din ceea ce gandesc, in termeni mai mult decat prietenesti. se pare insa ca nu m-am racorit indeajuns, motiv pentru care am sa continui in acelas stil. Am senzatia cate odata ca sunt printre putinii oameni pe care ii cunosc, care au intr-adevar o ocupatie. Si la munca, si acasa, si asa mai departe... Pentru ca asta ar fi singura explicatie logica pentru care mie nu-mi vine sa ma bag in viata nimanui. Sunt ocupata. Dragilor... gasiti-va de munca... faceti-va familii, amante, luati-va animale de companie... faceti ceva care sa va ocupe timpul. E singurul sfat pe care il am pentru voi. Poate asa veti avea mai putina vreme sa catalogati, arhivati si indosariati lucruri si vieti pe care nu le intelegeti.
In alta ordine de idei, imi place albastrul, ma caracterizeaza si tot ceea ce e bun in viata mea e albastru..
Cu stima.
A.