Instinct primar

E intuneric si vant si zgomot ca de cascade in sufletul meu... Ma misc incet, parca filmata in reluare, prin lumea asta ciudata, fara sa gasesc un scop, un raspuns... Imi place ploaia. Neagra, repede, salbatica, plina de fulgere... Strang in mine furie, si cand ploua, parca toata se sterge. Ma intreb cateodata, de unde capacitatea asta ciudata de a uri cu aceeasi forta cu care iubesc... De unde puterea de a deveni animal de prada atunci cand ma simt incoltita, chiar si in fata oamenilor pe care ii respect cel mai tare, ii iubesc cel mai mult... Dar de cele mai multe ori nu ma intreb. Doar o traiesc. Ura. Frustrarea, ca nu reusesc sa-i fac pe cei spre care mi se indreapta sentimentele astea, sa se topeasca dintr-o privire. Sa dispara pe vesnicie. Si pe urma, imi aduc aminte ca nici n-as vrea. Pentru ca deliciul suprem, momentul de fericire pura, e atunci cand ii vad stand intinsi, invinsi, mutilati in timp ce eu ma ridic si merg mai departe. Aveam senzatia intr-o vreme, ca depind de cineva. Ca viata mea, e legata iremediabil de o persoana, de un concept, de o idee... Nu. Nu depind de nimeni. Nu cred decat in mine, si in puterea mea de a trece mai departe, de a ma ridica, de renaste din fiecare cadere. Recunosc in mine, egoismul, lipsa de modestie, sindromul narcisist, specifice instinctului de conservare... cele care insotesc animalul cel mai puternic... Dispare orice urma de umanitate? Oare? Nu. Pur si simplu umanitatea e un lucru pe care n-am la ce sa-l folosesc in momentul in care ma simt tradata... sau abandonata... sau mintita... atunci tot ceea ce imi vine in minte sunt gheare si dinti inclestati in gatul celui din cauza caruia sunt jos, si din cauza caruia trebuie sa reincep urcusul... Nici urma de sentimente inaltatoare, nici urma de dragoste si compasiune... nici urma de cer senin... Primal insinct at it's best... doar asa simt ca reusesc.
Imi doresc totusi sa nu-mi revad fata asta prea des. Cateodata ma sperie si pe mine...
Dar nu azi.
A.