SINDROMUL MIORITA

Suntem fatalisti pana in maduva oselor. Ca popor. Ca natie. Nu mi-a fost dat sa vad in altcineva (si cunosc destui oamnei din alte tari) obisnuinta asta feroce de a se lasa in voia soartei, asa cum o vad, in fiecare zi a vietii mele, in aproape toti romanii din jurul meu.
Asa a fost sa fie... Soarta... Asa a dat Domnul... toate aceste imbecilitati s-au nascut din nevoia impetuoasa a acestei natii de a-si ascunde lipsa de curaj. E atat de usor sa renunti... e atat de usor sa spui ca ti-a fost dat... e atat de usor sa nu te lupti de loc, si sa nu mergi niciodata impotriva curentului, incat la un moment dat devine parte din tine.
Nu inteleg. Nu reusesc sa pricep nici macar atunci cand cineva imi spune ca daca ar fi continuat sa lupte, stie ca ar fi fost ranit. Bai... da' nu merita? Nu era special? Nu te facea sa te simti King of the World, faptul ca luptai pentru un lucru in care credeai? Nu credeai cu adevarat in el?
De cate ori simtim ca ceva ne darama, ca ceva nu ne convine, ca suntem aproape de limita apare si tentatia de a renunta. De cele mai multe ori, urmata de renuntarea in sine... si de expresia tembela "Asa a fost sa fie"...
Exista printre oamenii care merg pe munte, o experienta: aceea a punctului zero. Este momentul in care, urcand, simti ca iti ard plamanii, simti ca ti se inmoaie genunchii, ca nu mai gandesti. E momentul in care, ai fi cel mai inclinat sa te opresti. Acel moment este punctul zero. Dar, daca ati fost de cateva ori pe munte, in viata voastra, stiti cu siguranta, ca daca in acel moment nu renunti, ci continui in acelas ritm, in cateva minute, corpul se adapteaza, incepi sa respiri normal, iti revine puterea in corp si dupa aceea, poti continua sa mergi, pana la epuizare.
De ce nu facem asta si in viata? De ce nu ne mobilizam atunci cand e mai greu? De ce nu tragem de noi si nu ne fortam sa depasim punctele zero ale vietii? De ce preferam sa ne oprim si sa spunem ca a fost soarta?
Urasc sa mi se spuna ca e ceva ce era prevazut. Prevazut cum? De catre cine? Tot de catre noi. Pentru ca fiind atat de obisnuiti sa renuntam, si sa dam vina pe soarta, sa ne confundam cu ciobanasul din balada Miorita de cate ori putem, e simpu sa vedem dinainte punctele zero, sa ni le marcam in creier, si sa nu trecem niciodata peste ele. Urasc cand lumea poate sa-si asume rolul de moralista si sa spuna "Ti-am spus eu...", si asta numai pentru ca eu m-am oprit intr-un punct zero, pe care ei au putut sa-l prevada.
Cu stima,
A.