Imi iubesc Bucegii. In fiecare an, astept sa se scuture de zapada, sa dispara frigul, sa inceapa vara, si sa pot urca din nou... Imi doresc in asteptarea infrigurata, potecile pierdute intre stanci in urme de iarba mancata de lacuste, padurea cu parfum de licheni, vederea lacului printre copacii uscati, maretia care te lasa fara cuvinte a cheilor sapate in mii de ani de scurgere continua a apei limpezi...
Mi-am adus aminte, in week-endul asta cat de mult ii iubesc, intr-un context care avea doar tangential de-a face cu muntii. Am avut o promotie, cu ocazia festivalului, in care, firma la care lucrez, a amenajat un fel de adventure parc pentru copii. Gratis... Cum putine lucruri sunt in tara asta. A fost un perete artificial de escalada, un funicular, o trecere peste doua poduri din busteni si o tiroliana... toate in parcul orasului, langa locul unde se joaca copiii.
Rar sunt momente in viata, in care iti este dat sa ai mai multa liniste, si mai multa multumire, decat acelea in care, privesti in ochii unui copil pe care l-ai facut fericit.
Cativa baieti, alpinisti, urcati in copacii din parc, cativa cercetasi, cu prea putina treaba pe acolo, dar care au facut atmosfera, cativa parinti crizati ca odraslele lor nu mai ajung odata in fata, si in rest copii. Sute de copii...
Senini, fara pic de teama de peretele inalt de 5 metri, fara expresia aceea pe care o au adultii atunci cand incearca ceva nou, expresie care spune "oare sunt sigur ca vreau sa incerc lucrul asta?", fara grija faptului ca sunt atarnati doar in ham, intre doi copaci, cu nimic altceva decat aer intre ei si pamant, fara gandul la acceleratia gravitationala...
Dornici, rabdatori pana la paroxism, stand la coada cate doua ore pentru o tura de 6 minute, punanadu-si vietile micute, fara nici o problema, in mainile necunoscutilor din copaci... impresionanti.
Am intalnit vreo doi, adevarate talente. Si-au uimit parintii la fel de tare cum ne-au uimit si pe noi. N-au fost numai curajosi. Si stoici. Au fost campioni. Au urcat incet, uitandu-se la picioare, tinand trei puncte de sprijin tot timpul, ascultand toate indicatiile baietilor. Talent innascut. Dragoste la prima atingere, de escalada, de munte implicit. Speranta deci, ca intr-o buna zi, atunci cand vor fi mai mari, o sa am placerea, ca plecata pe munte, in muta admiratie in fata unor minuni precum Cheile Zanoagei, sa recunosc intr-unul dintre tinerii atarnati intre cer si pamant, trasaturile unuia dintre acesti minunati copii.
Cu stima,
A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu