DROGAT? NU. PRISON BREAK

A scultam aseara o discutie despre Prison Break. Inainte sa vad pentru prima oara serialul acesta, aveam momente in care ma enervam profund pentru ca nu reuseam sa gasesc sub nici o forma un film, oricare ar fi fost el, la care sa ma uit, fara sa prevad sfarsitul. Cand am vazut primul episod din Prison Break, mi-am dat seama pe loc, nu numai de faptul ca voi fi dependenta de el, ci si ca dorinta mea s-a implinit, poate inzecit. Pentru ca, serialul asta, e facut in asa fel incat, nu numai ca n-ai nici cea mai vaga idee cum se va termina. Nu poti nici macar sa prevezi urmatoarele doua miscari, urmatorul dialog... Sunt dependenta de Prison Break. Si ca mine, probabil alte sute de mii. E genul de lucru care nu vrei sa se termine. Sub nici o forma. Genul de lucru pentru care, trebuie sa-ti inchipui (si sa te chinui rau cand faci lucrul asta) viata de dupa. Eu nu-mi pot imagina viata de dupa Prison Break. In pauzele dintre sezoane, revad episod dupa episod, ca un drogat care are nevoie de doza. Daca apare un zvon, cum ca nu se va mai continua, ma panichez si nu-mi place senzatia pe care o traiesc. Cum adica? Fara Prison Break? Pai nu merge. Nu vreau.

Mai grav e, ca e genul de serial, care te tine in fata ecranului cu orele. De fapt nu stiu daca e "genul". Si asta pentru ca n-am intalnit inca un altul care sa aiba un asemenea efect asupra mea. Desi, am trecut prin epoca "de aur" a HBO-ului. Atunci cad vedeam 4 filme pe zi, fara pauza, fara sa respir. Insa niciodata nu am uitat sa mananc. Nu m-a deranjat ca trebuia sa plec undeva. Nu m-a stresat gandul ca imparteam televizorul cu devoratorii de meciuri. Toate aceste lucruri, insa, le-am simtit odata cu primul episod din serialul asta. Am vazut prima serie noaptea, episod dupa episod, cu un pachet de tigari si o sticla de apa. Iar a doua zi, la munca, am incercat din rasputeri sa raman treaza, si m-am enervat profund ca nu se mai termina ziua. Nu ma puteam gandi decat la ecranul din fata mea, la povestea incredibila, despre conspiratii mult peste imaginatia si puterea de intelegere a unor oameni normali, la conjuncturi si posibile deznodaminte. Am intrat in casa, la sfarsitul zilei, am mormait "Buna ziua" si am trecut pe langa cei din jurul meu fara sa spun doua vorbe. Am continuat sa-l vad in acelas fel, pana cand am terminat de devorat primele doua serii. Apoi, am tremurat de disperare, in asteptarea celei de a treia. Am terminat-o si pe aceea in doua zile. A inceput cea de-a patra. N-am reusit sa fac rost de ea, si sunt in sevraj. Singurul gand care ma tine cat de cat normala, cand e vorba de serialul asta e ca urmeaza inca un episod... si inca unul... si inca unul. Si doamne fereste sa nu faca astia macar si seria a cincea...

Cu stima pentru geniul din spatele conceptului,

A.

SUFLETE RATACITE IN TOAMNA

Sunt din nou la munca, si bineinteles ca sunt imbufnata si suparata, ca a trecut week-end-ul. Ala mic, meschin, si care s-a terminat ca si cum ar fi avut numai vreo 6-7 ore. A fost o experienta uluitoare. Dar atat de scurta, incat amintirile par acum tare departe. Ca si cum s-ar fi intamplat acum ani de zile... Si totusi... amintiri atat de vii, de pregnante, ca toamna plina de rosu, de galben, de verde, de albastru pur... Amintiri din care poti trai ani de zile, cu care iti poti incarca bateriile, de cate ori ajungi la saturatie de toata forfota si nebunia griului din viata.
Drum printre paduri, printre munti, drum bun... asa cum in Romania rar se intampla sa gasesti. Ruine de cetati pe varfuri de deal, pastrand in ele aerul de poveste veche si mirosul de armura si de cavaler, chiar daca acum, doar cateii mai strajuiesc zidurile din vechime...
Cer albastru si adiere de vant, cu puf de gutui si frunze uscate infiorand orizonturi.
Mana peste mana, dragoste profunda si linistita, si zambete pline de suflet.
Somn adanc, odihnitor, cu capul pe mana ta...
Liniste de cetate veche, in mijlocul ropotului de oras, catedrale seculare, pline de praf si de rece, cu vitralii, ca suflete de inger...
Si iarasi copaci, si vant, si cer albastru, si nori pufosi si stralucitori... noapte adanca, fara zgomot, in care te pierzi... si devii anonim.
Stii ca te iubesc ca o nebuna nu? Si stii ca in asemenea momente, atunci cand e liniste in noi, si ne bucuram de tot ce se iveste in jurul nostru, de fiecare strop de soare, de fiecare caramida si piatra in care ne vedem reflectate pasiunile, in care ne citim tara, ma copleseste sentimentul acela adanc, ca vreau sa se opreasca timpul in loc, ca vreau sa nu dam drumul ingemanarii mainilor, ingemanarii sufletelor...
A ramas numai caldura dintre noi. Tot restul s-a prefacut in amintiri, si in fotografii, si in trecut...
Nu-ti pare rau ca franturi din astfel de prezenturi nu se prelungesc pana la infinit?

Cu dragoste,
A.

OCHI DE COPIL

Ma trezesc gandindu-ma din ce in ce mai des la viata mea, si dorindu-mi din ce in ce mai des sa se schimbe ceva... Oare unde au zburat toate visele copilariei, cele in care toti eram capabili de fapte marete? Oare de ce numai in copilarie reuseam sa schimbam lumea doar gandindu-ne la asta? "Am sa scriu, am sa dau lumii o parte din gandurile mele, transformate in cuvinte... am sa misc pe cineva, am sa ratacesc printre experiente traite, de mii de oameni inaintea mea, ca si de mine, insa doar eu am sa le dau forma... si fond..." Am sa? Nu. Am sa muncesc zi de zi 10 ore cu disperare, am sa iubesc, tacut, sau strigand, am sa plec in vacante scurte si grabite... de fapt, asta fac. Si daca stau sa ma gandesc bine, n-am schimbat destine, n-am deslusit mistere, n-am creat universuri fantastice din cuvinte. M-am plafonat, asa cum o fac mii de altii dintre noi, m-am multumit sa supravietuiesc zilelor lungi, in care alintul e mansarda cu ochiuri mici de geam, si dragostea lina, sau salbatica, fara sa dau nici un sens tuturor viselor mele de copil.
Poate nu e tarziu. Poate mai am o sansa de a indrepta lumea asta atat de stramba la care ma uit, de a crea o alta in care inca mai sunt cuvinte nespuse, emotii netraite, sentimente nedeslusite... care ma asteapta toate, pe mine, sa le pun in ordine... sa le dezmortesc.
Nu sunt o nemultumita. Nu pot sa plang si sa ma plang de viata pe care o am. Sunt lucruri extraordinare in existenta mea. Am o familie incredibila, am dragoste, mai mult decat pot duce, cateodata, am prieteni buni... dar mi-am pierdut visele de copil. Mi-am pierdut dexteritatea de a schimba lumea doar dintr-o privire. Mi-am pierdut posibilitatea de a crede in miracole si in povesti cu zane, am pierdut esenta oricarei existente iesite din comun... capacitatea de a crede cu tarie in lumea pe care o visezi in jurul tau. De a sti cu siguranta ca aceea e singura realitate existenta. Si la fel au facut toti cei din jurul meu. Nici macar nu o vad in altcineva.
Si nu inteleg, de ce lumea aceea mare, in care incapeau mii de vise, ale mele, ca si ale tuturor celorlalti, s-a transformat peste noapte in spatiul asta meschin, inglodat in triseti, in neadevaruri, in lupte pentru supravietuire. Sunt foarte sigura ca nu asta era lumea in care trebuia sa ajung, si ca eu, la fel ca si toti cei care-mi sunt dragi, si pe care-i iubesc, trebuia sa fim intr-o realitate paralela, in care toate minunile copilariei noastre sa fie cotidian.

Cu tristete,
A.

VIS DE VARA

Imi lipsesc noptile de vara. Cele cu luna plina, in care incep din senin furtuni, in care fulgera scurt, si ropotele de ploaie se confunda cu zgomotele dragostei... Imi lipseste atingerea parfumata a ploii, si mirosul de drum, de praf, de padure ridicat in aer... Imi lipseste analogia furtunii cu dragostea fizica... preludiul din primele picaturi, dorinta de a primi mai mult, nerabdarea si anticiparea fiecrui strop ce va urma... nebunia din mijlocul furtunii, miscari bruste, fara ritm, fara noima, stropi de ploaie, sacadati, scaldanad piele uda si fierbinte, umezeala de pe buze, de pe maini... taria cu care se rup norii, si tunetele ca mii de orgasme, framantari si atingeri animalice, intre cer si pamant... si apoi scaderea in intensitate, insotita de senzatia de leneveala de dupa... incet, din ce in ce mai incet... pana cand, si utima lacrima de ploaie se topeste... si dispare...
Imi lipsesc noptile vii, cu parfum de tei, cu liniste mormantala, doar cu sunetul respiratiei, cu vise umezite de fantezii...
Imi lipseste vara, subintelesul ei senzual, incarcatura electrica din orice picatura de roua, sau de ploaie... Iarba cu parfum de munte... Varfurile copacilor proiectati pe cerul albastru... Norii pufosi, si albi si stralucitori...
Imi lipsesc drumurile, si povestile lor... si toate emotiile traite cu intensitatea unui uragan intre doua puncte necunoscute pe harta...
Vreau sa fie vara din nou... Mi-e dor...
A.